|
Dintre toate aventurile, cele ale spiritului sunt mai
tentante, mai ameţitoare
şi procură satisfacţii incomparabile.
Poate de aceea memoria colectivă păstrează, spre luarea aminte a
urmaşilor,
cu deosebire conştiinţele mari: cele orgolioase, iritate de
încremenire, nonconformiste
şi raţional sfidătoare, – hărăzite să provoace schimbări.
Întrupările acestora, spirite rare având ca numitor comun
dorinţa de a „construi”, sunt conducătorii,
înainte mergătorii de oricând şi de orice fel şi… artiştii.
Din această perspectivă, aventura spirituală a pictorului Ioan Măric devine notabilă.
Aflat de cinci ori pe simeze la Strasbourg - de curând expozant
la sediul Parlamentului
European cu „Drumul crucii – Popasuri în Grădina Maicii
Domnului” - , autor a 90 de expoziţii personale, participant la
566 de expoziţii colective, deţinător a 15 premii
internaţionale, printre care: medaliile de aur de la Veneţia
(1973), Lugano
(1974), Viaregal (1976), deţinător între anii 1970–2006 a 35 de
premii şi al titlului
de Laureat al Festivalului Naţional de Artă Naivă, posesor al
altor numeroase trofee şi premii, dintre care amintim: Premiul
Special al Uniunii Artiştilor Plastici (1991), Laureat al
Saloanelor Internaţionale Bucureşti în anii 1999, 2003, 2005,
2007 şi Diploma de onoare dobândită în 2007 la Bruxelles etc.,
subiect, prin creaţia sa,
SATUL PICTORULUI
6
al filmelor documentare „În pădurea cea stufoasă” de Titus
Mesaroş - 8 premii naţionale şi internaţionale! – şi „Ioan Măric”
de Vlad Lucaveţchi – 6 premii naţionale
şi internaţionale! – , autor al unor tablouri ce fac parte din
patrimoniul marilor colecţii din ţară, dar şi din numeroase
colecţii particulare din Italia, Israel, Franţa, Germania,
Canada, S.U.A., Japonia, Albania, Rusia, Polonia, Ungaria,
Spania,
Bulgaria, Austria, Elveţia, Grecia, ş. a., pictorul – Bădiţa,
după cum îl apelează prietenii şi elevii săi – a avut, până la
titlurile de Cetăţean de Onoare al Comunei Mărgineni (2000) şi
Cetăţean de Onoare al Municipiului Bacău (2007), o evoluţie
uimitoare.
În copilăria sa frustă din satul Luncani, – sat însemnat pe
harta culturală a României de existenţa bisericii de lemn
Vovidenia, monument istoric, şi de legenda că poetul Vasile
Alecsandri ar fi fost născut tocmai acolo, în căruţa cu care
mama sa se deplasa către proprietăţile familiei din Târgul Ocnei
– , privind retrospectiv găsim elementele esenţiale care i-au
determinat destinul fabulos.
La vârsta de şapte ani, pentru a fi de ajutor în gospodărie,
tatăl i - a confecţionat
coasă, sapă şi toporişcă pe măsură; la vârsta de zece ani făcea
cărăuşie cu lemne de la Luncani la Bacău; în timpul liber picta
flori şi păsări pe coşurile de căruţă confecţionate de către
bunicul dinspre mamă, fierarul Costache Gânju. Acesta îl punea
să vopsească spiţele şi obezile de la căruţe şi îi cerea
imperativ:
„Să străluce, Ioane, să străluce!…” Iar copilul, inventiv, le
făcea să strălucească marcându-le cu câte o dungă albă. În
experienţele copilăriei sale întrezărim, iată, sugestiile de
abordare picturală a formelor şi a culorilor care, nealterate de
ulterioarele studii de profil, îi conferă unicitatea. |
Motivele
florale, păsările şi căruţele pictate cu aceeaşi lipsă de
inhibiţii din copilărie le regăsim în multe dintre tablourile
sale de astăzi: „Autoportret cu Niculina”, „Lunaia şi
Gălbioara”, „Caleaşca”, „Popa cu busuiocul” etc.
După terminarea cursului gimnazial, Ioan Măric a urmat Şcoala
profesiona7
lă calificându - se mecanic agricol. În timpul şcolii
profesionale pictează pentru prima dată pe pânză, descoperind
autodidact necesitatea preparării acesteia înainte de a o picta,
aflând ce este acela un „saşiu” şi de ce este util acesta,
înţelegând funcţionalitatea obiectelor pe care le reprezentau
cuvintele „paletă”, „şevalet”, „model” etc., dar şi denumirile
cu sonorităţi ciudate ale unor culori numite în satul său
altfel.
În 1967 se înscrie la Şcoala Populară de Artă din Bacău şi studiază sub
îndrumarea pictorilor Ilie Boca şi Gheorghe Velea.
În anul 1968 debutează la Piteşti
în cadrul unei expoziţii colective, iar în 1969 obţine la
Salonul internaţional de artă naivă primul premiu din carieră.
Cu o putere de muncă ieşită din obişnuit,
urmează cursurile serale şi absolvă liceul de artă plastică
„George Apostu” din Bacău, (1979 – 1982): „am făcut trei ani
într-un an!”, mărturiseşte pictorul.
…Avatarurile sale existenţiale, potenţate de umor şi de
înclinarea firească
spre punere în poveste a întâmplărilor cotidiene, sunt sorgintea
exprimării artistice insolite a pictorului Ioan Măric. Ineditul
compoziţiilor sale - parabole picturale tutelate de ironia
caldă, dar neiertătoare, practicată în paremiologia satului
românesc! - este susţinut de alerteţea şi de siguranţa tuşelor
de culoare, dar şi de diversitatea personajelor funambuleşti
care…, viguroase în ostentaţia lor burlescă, numai că nu sar
afară din pânze ca să te prindă de mână!
S - a spus nu de puţine ori că Măric este un pictor al satului.
Nimic mai fals decât această zicere, afirmăm ritos, deşi la
rigoare putem înţelege că, prin contact grăbit cu creaţia sa
absolut originală, confuzia se poate instala. Este de
notorietate faptul că pictorul este totuşi „al satului”, numai
că, pentru a afla adevărul despre esenţa creaţiei sale,
întrebarea trebuie în mod necesar formulată altfel: pictorul…
„cărui sat” este Ioan Măric?
Răspunsul, bine cumpănit, nu poate fi decât acela că artistul
îşi pictează cu tenacitate propriul sat; satul lui special, cu o
diversitate a personajelor halucinantă,
în care convieţuiesc în egalitate perfectă, contopindu - se în
modul
8
de a se exterioriza prin reacţii, expresii şi atitudini!, femei,
bărbaţi, copii, asini, păsări, porci, cai, vite de toate
felurile, câini, – toate fiinţele folosind aiuritor, dar
semnificativ, limbajul gestual omenesc. |