|
Satul lui Măric, recreat pentru sine prin insolită hermeneutică
plastică, este pictat cu simplitate, cu generozitate, cu
prospeţime, cu calmă curiozitate, cu refuz al plictisului, cu
iubire faţă de natură, - în admiraţia vorbei de duh – şi conţine:
poveste, personaje şi acţiune, dar mai ales puncte culminante
ale situaţiilor create de chimia secretă a sufletului său. Satul
lui Ioan Măric este guvernat de legi speciale care au drept
fundament umorul exersat cu blândeţe, cu nesfârşită înţelegere
şi dragoste faţă de locuitorii săi bizari, – atitudine care
divulgă compasiunea creatorului, din care aceştia s - au născut.
Este o mare aventură să intri în satul „expus” de pictor.
Vizitezi liniştit expoziţia – sat şi, dintr-odată, te atrage într-o curte
o straşnică petrecere, („Baba bate toba”). În altă curte, un
cântăreţ la vioară şi un cocoş ce ţine în cioc o pungă din
băşică de porc primesc pe calea aerului un nou născut, („Bărzoiul”).
Mai încolo, în faţa bisericii, un alt viorist – călare pe un
măgar ce îi însoţeşte cu răgete demersul muzical – îşi
chinuieşte vioara de-a stânga popii, lângă cristelniţă, („Botezul
gemenilor”).
Nu prea departe de această scenă, într-o căruţă cu roţi hexagonale un bou
cu cravată îşi dădăceşte urmaşii în faţa unui urcior cu vin, („Bunicul
şi nepoţii”).
Dar surprizele se ţin lanţ în satul lui Măric!
Pe uliţă întâlneşti o femeie cu felinarul aprins în mână, îndoită din
mijloc ca să distingă drumul în întuneric, dar încovoiată şi de
greutatea bărbatului din cârcă, („Călare de la crâşmă”).
Undeva spre marginea satului, asistat de câinele ce aşteaptă cu limba
scoasă să se înfrupte din lapte, un gospodar trage vârtos
printre ostreţele gar9 dului de ugerul unei capre, în timp ce
apărătorul ei patruped îl mârâie ineficient, („Capra vecinului”).
În sala de cinematograf sătenii vizionează un film cu un taur ce cântă la
chitară, („Cinema Luncani”), iar în altă parte, pe o scenă
amenajată în aer liber, între două orchestre, - una constituită
din două bovine şi un cocoş, suflători, şi alta formată din doi
antropoizi mânuitori de vioară şi de contrabas, nişte fiinţe
omeneşti costumate modern, secondate de o găină şi un cocoş cu
picioarele jumulite cu ostentaţie de pene, sunt prinse în
vârtejul ameţitor al dansului, „Concurs de dans”.
De aici înainte, cunoscând coordonatele, atmosfera, dar şi pulsiunile
creaţiei lui Ioan Măric, cititorul acestor rânduri îşi poate
deja imagina scene din „satul lui”, citind chiar şi la
întâmplare titlurile tablourilor din catalogul expoziţiei: „Codoşii”,
„Casa bunicii”, „Capra râioasă”, „Cu steaua pe lună”, „Cumătra
fudulă”, „Curtezanul”, „Dealu mănăstirii”, „Fericire”, „Zeama de
clopot”, „Împărţitul pământului”, „În sânul familiei”, „La
înţărcat”, „Cal albastru” etc., etc.
Universul straniu, transparenţa culorii, inventivitatea sa debordantă au
indus unor comentatori ideea punerii lui Ioan Măric în onoranta
dar inacceptabila descendenţă a lui Henri Rousseau – Vameşul, –
practicant în Parisul secolului XIX al unei arte primitive de
sorginte poetică, dar mai ales a lui Marc Chagall, – pictorul
suprarealist care s-a adăpat în ghetourile imperiului rus de la
umorul evreesc şi a cunoscut nemijlocit varietatea motivelor şi
profunzimile artei orientale. |
Înainte de a argumenta incongruenţa Chagall – Măric, punem
întrebarea simplă şi de bun simţ: dar Ion Stan Pătraş – căruia
Ioan Măric îi este atât de apropiat prin harul său artistic,
prin abordarea temelor cât şi prin teatralitaea compoziţiilor –
este tot de extracţie suprarealistă? Chagall are asupra
existenţei o viziune suprarealistă nutrită din umorul hasidic.
Amintind de temele biblice tratate în manieră cubistă din
litografiile 10 sale, este la îndemână să înţelegem că pictorul
se disocia cu artistică ostentaţie de subiectele sale, acestea
fiindu-i în bună măsură inspirate de subconştient, - după cum se
ştie, Marc Chagall nu a făcut „şcoală” şi nu i se cunoaşte nici
un discipol! - pe când Ioan Măric are o viziune profund realistă
susţinută participativ cu elemente de comic burlesc, – fapt ce
îi legitimează abordarea confraternă şi iertătoare a satului
chiar şi în refuzul evident de a-l accepta altfel decât recreat
după tiparul propriu, inconfundabil. – Amintim atitudinea
prudent – realistă a criticului Ion Parhon care în revista „Datini”
nr. 1–4 din 2001 afirma în legătură cu pictura lui Măric: „…îţi
vine în minte un nume celebru, Chagall, dar te opreşti, la
gândul ca propria ta simţire să nu te împingă spre piscurile
ameţitor - înşelătoare ale imaginaţiei.”
Unii cred că alăturarea numelui pictorului nostru de numele unei
celebrităţi mondial recunoscute este… un fel de înnobilare. –
Gestul inutil altruist, în ultimă instanţă, nu poate reprezenta
mai mult decât un justificat semnal de avertizare asupra valorii
de necontestat a pictorului român, însă cu neajunsul că nu îl
explică ci, contraproductiv, inhibă tentativele de sondare a
acestei extraordinare creaţii plastice cu semn de parabolă,
ventilată de adieri de bună poezie.
Dincolo de aceste discuţii, timid, modest şi harnic, Ioan Măric
întregeşte pentru noi, de la înălţimea talentului cu care a fost
înzestrat, „satul său” unic.
Refuzând instinctiv graniţe temporale, demersul său artistic, autentic
prin exerciţiul şi exprimarea lui miraculoase, se află
concomitent în vremea „Ţiganiadei” lui Ion Budai Deleanu, în
vremea scrierilor „Dănilă Prepeleac” şi „Soacra cu trei nurori”,
ale lui Ion Creangă, în vremea lui „Cănuţă om sucit” şi a lui „Kir
Ianulea” ale lui Caragiale; se află, bineînţeles, aşezat solid
în cvasicomicul nostru prezent şi, ca orice creaţie esopică de
bună factură, va fi şi mâine! – Privindu-i tablourile, am
sentimentul că putem deveni mai buni. |